În 1954 într-o peşteră de la Marea Moartă, lângă Nag Hamadi, a fost descoperit un papirus, conținând un manuscris, ce ar putea să schimbe lumea. Acest text scris în aramaica veche, limba ce o vorbea Iisus, spune:

“ Sparge un lemn şi voi fi acolo,
Ridică o piatră şi mă vei găsi.
Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul tău,
Nu în clădiri de lemn sau piatră,
Ci in tine şi tot ceea ce eşti.”

De mic am fost dus la biserică fară a întelege de ce. Totuși dată fiind vârsta fragedă, eram curios si deschis la posibilități. Am respectat an de an Paștele și Crăciunul, ciocnind un ou și mergând la biserică, aprinzând o lumânare și încercând să completez atmosfera de familie. Însă oricât am încercat, toate pentru mine erau vorbe goale. Slujba nu doar că nu mă inspira, ci mă umplea de indiferență. Casa Domnului era doar o clădire, iar spiritul sacru al sărbatorilor era inexistent. Devenise un fel de ”sărbători fericite și poftă bună” cum spunea Răzvan Exarhu.
Apoi, în adolescență am avut o profesoară de religie a carei dragoste pentru Dumnezeu era extraordinară. Un om de o ținută exemplară și cu o credință sinceră. Dar deși această femeie m-a inspirat, și respectul era sincer, credința ei nu a reușit să mă atingă. Si totusi mergeam la biserică.
Așa că această ipocrizie și fals comportament trebuia să înceteze indiferent cum.

La începuturi, omul primitiv înțelegea foarte simplu lumea înconjurătoare. Așa că, ce fenomen nu înțelegea, punea în locu-i o zeitate. Zeul ploii, soarelui, nașterii, dragostei, morții, pareau atât de magici încât nu puteau fie socotite fenomene naturale. Pe măsură ce au început să cultive plante și să cunoască natura, au început să înțeleagă ce este ploaia, vântul, tunetul. Au descoperit că sunt fenomene naturale. Soarele și luna au încetat să le mai socotească zeități, devenind corpuri cerești. Apoi pământul nu mai era în centrul universului, ci doar o planetă din jurul soarelui.
Pe măsură ce zeii au fost detronați unul câte unul, omul politeu a devenit monoteu. Cei mulți au fost contrași întru-unul singur. Musulmanii îi spun Allah. Iudeii îi spun Dumnezeu. Budistilor le lipseste zeul, urmând învățăturile prealuminatului Buddha. Creștinii îi spun Dumnezeu.

Ce am înțeles eu? Că pe măsură ce lumea evoluează omul renunță la zei. Din douazeci au ajuns la zece, din zece au ajuns la UNUL. Ce am înțeles este ca omul adaugă și folosește Zeul doar atâta timp cât lipsește explicația.
Am înțeles că Zeul este o alegere pe care omul o face pentru că îi lipseste explicația; pentru ca are nevoie de un sens, de o direcție; pentru că are nevoie de o explicație, de un prieten, de un sprijin. Are nevoie să știe că acolo sus, undeva, există un motiv. Pentru că are nevoie să mulțumească cuiva la bine, și să blameze pe cineva la greu.
Am înțeles că Zeul este o poveste inventată pentru a ține omul în frâu, și nu neapărat pentru a-l controla, ci pentru a-l îndruma. Este un sprijin pentru a-i păstra luciditatea.

Concluzia a fost că pentru mine, Dumnezeu NU EXISTĂ. Și nu pentru că este doar un concept filosofic inventat și menținut de biserică. Am înțeles că un sistem de valori nu trebuie să-l atașez neapărat unui autor atâta vreme cât încerc să îl respect. Am inteles că a mea conștiință este la fel de bună ca a oricărui altuia dintre noi, atâta vreme cat o ascult.

Am înțeles că pentru a merge înainte și pentru a fi vertical, nu trebuie să mă închin într-o clădire de lemn sau piatră, ci trebuie să ascult ce este în mine, in sufletul meu, în mintea mea și în întreaga mea ființă.

Textul de mai sus l-am scris în timpul facultăţii undeva prin anul 5(2005) pentru un curs de spaţiu sacru. Cele de mai sus sunt ceea ce simt, nu ceea ce cred.