Lună: martie 2024

Pare cumva ironic să văd acum acest film când genocidul din Gaza și Cisiordania se desfășoară cu atât mai mult cu cât acest genocid se întâmplă datorită evreilor. Dar este greșit să spun asta căci așa cum nu toți nemții erau naziști nici toți evreii nu sunt israeliei sau mai precis sioiști.

Cu 75 de ani în urmă un conducător era dispus să calce pe cadavre pentru a-și atinge scopul. Dar dacă atunci obiectivul de rasă pură nu era camuflat de nimic astăzi genocidul si supremația sunt camuflate în „dreptul la apărare”.

Dincolo de brutalitatea unei realități, atunci ca și acum oamenii cumva reușesc să trăiască, să zâmbească, să fie fericiți, sfidând parcă realitatea genocidului și masacrul ce reușesc să îl transmită în timp real întregii umanități.

Avem mereu tendința să romanțăm o perioadă din trecut pe baza unor detalii idealizate scoase din context. Să visăm este un lucru minunat, și ne dă aripi să zburămn peste mări și tări greu accesibile dar asta nu ne dă voie să fim naivi și să credem în iluzi sau să ne mințim singuri.

Filmul ca poveste nu este o mare capodoperă dar din punct de vedere al scenografie, filmografiei și costumlor este o absolută operă de artă ancorata super în realitate prin intermediul partenerei isterice și Parisului contrmporan dar mai ales al vânzătoarei de anticariat care îmbină perfect realitatea cu pasiune, trecutul cu prezentul.

Ascultam recent un exttas dintr-un podcast și idee generală era că putem fi fericiti dacă ne ferim de vești și informații negative. Deși nu neg acest potențial „beneficiu” al ignoranței prefer să mor în chinuri știind decât fericit dar ignorant la atrocitățile lumii în care trăiesc.

Și totuși asta nu mă împiedică, dimpotrivă, să mă delectez ocazional, să uit pentru o clipă de lipsa de umanitate a unor mebrii ai societății contemporane. Și iaca așa am dat peste acest film haios și optimist care îmi redă încrederea în frumusețea caracterului uman și incredibilul său potențial.

Unii puși sa alegem am căuta avere, putere, titluri, onoare însă personajul nostru principal nu avea nevoie de nimic din toate acestea, el dorea iubire, nu dintr-o traumă a copilăriei ci din dorința de a oferi afecțiune de a se dedica.

Am fost odată la o prelegere în biserica adventistă și era despre ce este iubirea. Pastorul spunea că nu este o emoție căci așa cum vine aș poate să și treacă, ci este o decizie pe care trebuie să o iei în fie ce dimineață, decizia de a proteja, îngriji, sprijini, accepta persoana alături de care traiești. Și poate că avea dreptate, poate doar că este un Uroborus, dar a-tri dedica viața cuiva este extem de nibil.

Iar dacă peste adaugi și o incredibil de caldă și sinceră relatie tată fiu fimul este absolut incredibil. O gură de aer proaspăt într-o lume toxică