În secolul al XVII-lea biserica catolica folosea propaganda pentru a răspândi cuvântul Domnului. Propagandă în principiu înseamnă a răspândii fără a avea o conotație intrinsecă pozitivă sau negativă.
Totuși de atunci propaganda a ajuns să aibă culori iar cea din documentarul de mai jos, eroii săi, nu doar că desfășoară o propagandă neagră dar dau dovadă de fanatism și supremație. În cazul lor biserica a propagat și a obținut ceea ce căuta, cavaleri.
Totuși a crede în ceva este libertatea ta indiferent cât de anapoda sau bizar mi-ar părea mie. Însa când credința unor nu doar încalcă libertatea altiora, ci militează pentru eliminarea altora considerați inferiori atunci mă întreb cât de sănătoși mentali sunt acești oameni și dacă nu le șade mai bine capul pe ghilotină. Ai putea spune chiar că nu se deosebește cu mare lucru de capitalism unde supremația capitalului subjugă și oprimă populatii marginalizate pe care le exploateaza. Însă capitalismul este o ideologie bazată pe ignoranță în care cei mai mulți nu înțeleg și de altfel nu știu în timp ce în cazul evagheliștilor americani supremația se bazează pe a ști și a promova inferioritatea celuilat.
Poate că am scris pe undeva, dar nu îmi place poezie. Poezia pare să nu aibă destulă „carne” în care să îmi înfig dinții. Pe de altă parte nici cărți inutil de lungi nu mă atrag adesea divagând de lafirul dpic de dragul șansei de a scrie.
Apoi există astfel de eseuri care reușesc să fie scurte și armonioase dar care ofertă suficientă hrană minții încât să aibă la ce să rumege, iar uneori, ca și în cazul acestui eseu video să revin pentru deliciul artei vizuale și scriitoricești incluse.
O superbă creație a acestui creator, ca multe din postările sale.
Unele cărți sunt de sacrificiu creeând cadrul în care seria să se desfășoare, alteori scri o carte fără a-ți pune problema că va exista o serie și alteori scri o carte pentru a justifica o seripe care ai scris-o deja. Această carte este cea din urmă care sprijindu-se pe o serie de succes ai mari așteptări. Și totuși nu aș putea spune că am fost nii măcar impresionat. O poveste nenecesar de complicată, nejustificat adesea în întorsăturile luate și care probabil se putea scrie sub forma umei nuvele, însă nu se putea vinde ca o carte idependentă deci a împopoțonat-o. Dar este carte bună de ascultat în timp ce văruiești așa că din lipsă de alte opțiuni voi continua cu trilogia.
Carte audiată pe Voxa sub lectura lui William Hope.
Greu de evaluat această carte însă clar sunt entuziasmat și cred că trebuie să facă parte din lectura obligatorie a fiecărui părinte. Mi-ar placea să o ascult în engleză căci fie traducătorul fie autorul au o problemă cu „trebuie” cafe este nejustificat de comun.
Totuși cum spuneam cartra este excelentă punctând importanța capitală a unui pugernic atașament între copil și părinte. La început mi-a părut posesiv părând o unealtă de control dar bănuiesc cuvintele inabil aranjate și ideea de la bază. Având la bază un atașament sigur copilul se poate atasa de profesori sau familie, poate avea o relație sănătoasă cu camarazii, cu social media și telefoane mobile.
Sunt multe pe care le-am sărit și cu siguranță si mai multe care mi-au scăpat motiv pentru care voi reciti carte cu prima ocazie.
Carte audiată de pe Voxa sub lectura lui Alexandru Unguru.
Deși o carte clasică în cercurile pasionaților de carte SF, nu așputea spune că m-a dat pe spate, deși a fost bine scrisă și citită. Suficient încât să mă motiveze să caut restul cărților din serie dar cred că mai mult din lipsă de opțiuni.
Touși deși nu văd valoare în ideea cărții de a fonda un al Dorolea imperiu nu pot să nu apreciez lipsa de violență și poate șiretena liderilor Fundației în relațiile cu vecinii.
Carte sudiată de pe vixa sub lecta lui William Hope
Ciudat cum știu atât de multe despre animații străine și atât de puțin despre animații românești. Este drept că nu îi de mirare căci înainte de anii 90 au fost câteva animații originale pentru copii și câteva clar inspirate, poate părea evident, de cinematografia occidentala, dar începând cu anii 2000 animația românească este cel puțin în tarâmul straniului.
Interesantă carte mai ales în aceste zile când mai degrabă dictatura, ilegalitatea și lovitura de stat să caracterizeze România. Și totuși în acest peisaj sumbru ființe vi aparent inerte, care nu pot ajuta la nimic pe termen scurt pot oferii soluții.
Un copac de unul singur nu poate face mai nimic fiind expus furtunilor, secetei sau bolilor, dar o pădure poate să creeze microclimat, poate să împartă resurse și copacii se pot sprijii la greu prin biodiversitate
Un copac singur nu poate creea o pădure dar singur poate oferi exemplul și inspirația a ceea ce poate oferi ceva mai mare ca sine, pădurea.
The forest will return, it will be just nice if will be around to see it.
Pe scurt o carte plină de în pofida informațiilor adesea descurajante. Poate este un motiv să creez un eveniment în jurul ideii de cunoaștere a ecodistemului pădurii.
Inteligența pare un lucru atât de simplu. Statică. O ai sau nu o ai, are un număr, o proprietate precum culoarea părului sau numărul de degete la o mână. Însă în 1983 când eram țâcă Howard Gardner a propus teoria inteligențelor multiple prin cartea: Frames of mind
Ideea este relativ simplă: avem mai multe tipuri de inteligență care fiecare le avem mai mult sau mai puțin dezvoltate, fie nativ poate prin modul în care ne este construit creierul, fie prin educație și exercițiu prin maleabilitate cerebrală.
Inteligența lingvistică – capacitatea de a citi și înțelege un text scris, și de a așterne pe hârtie situații reale sau imaginare. Cum cititul și scrisul sunt convenții mă întreb dacă inteligența lingvistică se răfrânge și asupra natațiilor muzicale sau a limbajelor de programare.
Inteligența logico-matematică – capacitatea de a înțelege informație riguros structurată, concepte abstracte, numere și operații matematice și de a opera cu ele.
Inteligența spațială – capacitatea de a te orienta în spațiu urban sau natural, de a citi o hartă sau constelații cerești. Are un caracter oarecum instinctual căci deși poți învăța pe cineva să citească o hartă nu știu dacă poți înveți să îți imaginezi un spațiu în care să navighezi mental
Inteligența naturalistă – capacitatea de a înțelege și recunoaște elemente naturale și relația noastră cu ele. Îmi pare cumva instinctuală, dincolo de rațiune, la fel ca iubirea. Poți învăța efectul benefic pe care fiecare specie, formă de relief, curs de apă sau nor îl are asupra echilibrului ecosistemului dar mă îndoiesc că poți cu adevărat aprecia un lup sau o căpușe.
Inteligența kinestezică – capacitatea de a-ți înțelege și folosi corpul. Parte este proprioceptia și capacitatea de a înțelege aceste mrsaje dar și plăcerea de a folosi corpul pentru a te cățăra pe un munte sau a ciopli o bucată de lemn.
Inteligența muzicală – capacitatea de a simți și reda o linie melodică, de a recunoaște o voce sau un accent, cântul unei păsări, de a cânta din voce sau cu un instrument. Asta poate dintre toate îmi este cel mai greu să o văd dincolo de instinct, înclinație căci cu inteligența kinestezică necesară poți să îți modelezi vocea sau să capeți dexteritatea necesară de a cânta la un instrument, totuși nu poți să înveți să rezonezi cu o linie melodică.
Inteligența interpersonală – capacitatea de a ști cum să citești pe alții și să relaționezi cu ei. Este un mix între limbajul corpului, mimica feței, microexpresii, intonație și ton, diplomație. Pare confluență între inteligență lingvistică și kinestezică dar digur este ceva de sine stătător care se poate învăța.
Inteligența intrapersonală – capacitatea de a-ți înțelege și numi emoțiile, de a acționa și nu reacționa, de a te simți bine în propria-ți piele și de a-ți găsi pacea interioară. Este cel mai simplu de explicat dar cel mai greu de învățat și aplicat pentru că deși la nivel abstracte înțelegi la nivel mental o pui la îndoială.
Inteligența existențială – capacitatea de a-ți pune întrebări și explora răspunsuri dincolo de o’latură practică, imediată. Este sursa filosofiei, credinței, îndoielii și poate parte a inteligenței intrapersonale.
Inteligența pedagogică -capacitatea de a preda mai departe ceea ce ști și de a adapta mesajul la publicul pe cate îl ai în față. Cred că reușește să fie confluența inteligenței abstracte în a-ți modula mesajul, a inteligenței interpersonale în a citi publicul, inteligentei logico-matematice în a planifica
Probabil următorul pas ar fi să citesc cartea, dar există și dezavantaje să trăiești în România și anime că unele cărți în format sudio ni îți sunt didponibile.
Este straniu să citești o carte gândită de la început ca o trilogie dar care în ultimul volum dezamăgește prin superficialitatea firului epic. Am citit cele trei volume în vreo 5 zile deci cu siguranță m-a captivat idea, totuși cred că sunt descrise prea multe opțiuni la care nu se oferă nici un fel de explicații/justificări. Cartea pare scrisă de doi copii super entuziaști să pună tot ce le trece prin cap însă fără a fi responsabili să închidă ceva.
Primul volum crează un cadru excelent pentru restul poveștii. Propunerea este chiar extravagantă lăsând un gigantic semn de întrebare pentru volumul doi.
Volumul doi reușește să răspundă admirabil cadrului creat în primul volum. Dacă povestea se încheia aici era ok însă al treilea volum vine cu promisunea rezolvării, a unui răspuns clar, care însă nu se materializează.
Mă voi opri aici căci se pare că oricum mă învârt tot nu pot să am un punct de vedere optimist datorită ultimului volum deși trilomi-a plăcut.
Nu sunt sigur că mi-a plăcut cartea sau că este o carte bună. Dacă este un jurnal, romanțarea unui sâmbure de adevăr sau ficțiune contează mai puțin însă cu siguranță surprinde atitudinea condescendentă, de superioritate a unei populații ce considera nativii indiei ca necivipizați, mirositori, suboameni.
Pare să fie o poveste reală scrisă cu mai mult sau mai puțină dibăcie, relatarea parcă a unui jurnalist care spontan s-a hotărât să scrie și la fel de spontan să se oprească.
Sub lectura unei lectorițe de la asociația de nevăzători.
