Fiecare experiență cu vârsta ei și fiecare carte deopotrivă. Licean fiind am avut de citit Ion și mare prostie de carte mi-a părut. Zece ani mai târziu rătăcit în literatură contemporana străină am simțit nevoia de grai și trăire românească așa că am recitit Ion. Disprețul meu îinițial era categoric căci nimic nu îmi aminteam. Dar pagină cu pagină am început să înțeleg țăranul și nevoia lui de pământ, nevoia de dragoste a femeii și cât de mici suntem când vrem să obținem ceva. Cartea nu mi-a plăcut, am simțit că țin în mână o capodoperă, o mică părticică din sufpetul românului de odinioară, din sufletul lui Ion și al Anei
Și iaca au mai trecut 15 ani, trăiesc la țară, înconjurat de pășuni, în mijlocul pădurii, departe de oraș vibrând odată cu natura. Acum fug de carte căci de una bună mă prinde nu mai mănânc, beau apă sau muncesc dar un titlu a rămas ca o curiozitate nesatisfăcută, „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu.
Ca deobicei mi-am refuzat orice recenzie, ci am deschis proverbiala primă pagină și am început sa ascult. Ochii nu mă ajută așa că m-am lăsat purtat de aventurile lui Dănuț, Olguței și Monicăi, de vocea Mihaelei Dumitru. Și sper plăcerea mea nu am dat de o carte sau roman ci de o trilogie de 42 de ore.
Am fost purtat de tachinările copilărești dintre cdi doi frați mereu în compețiție (Hotarl nestatornic), de iubirile de liceeni din (Drumuri) și de începutul vieții de adult, viață profesională, boală, moarte și faliment (Între vânturi). Nu mai știu eu teorie literară dar dacă acesta nu este un „bildungsroman” atunci nu știu ce este. Naivitatea copilăriri, răutate combinată cu inconștiență sunt cuceritoare în primul volum când caracterul introvertit al lui Dănuț, exuberat și răsvrătit al Olguței și melancolia Monicăi sunt conturate. Apoi copii cresc unul la București unde apare și un nou personaj, Mircea, iar fetele la Iașiu. Apar primele relații sexuale confundate cu „iubirea” și într-un final descoperirea adevăratei iubiri purtate de încă din primul volum de Monica. Acum că perioada formării școlare a luat sfârșit câutări profesionale și familie apar, apar lungi călătorii și atmosfera devine mai mult introspectivă decât acțiune finalizându-se cu un obraz râzând și unul plângând.
Însă toate acestea sunt doar o formă pentru un fond, dorința autorului de a surprinde o epocă cu provocările fiecărei vârste și pături sociale. Ce îi surprinzător este cât de actual este romanul: copii erau tot copii și atunci, viața sexuală încdpe timpuriu și atunci, iubirea era adesea confundat cu orice pica la îndemână, nevoia u ui venit era și atunci, prietenii se pierdeau și atunci, boli și tragedie erau sai atunci, și atunci ca și acum viața mergea mai departe.
Doi măgăruși cu urechi lungi mai trebuie însă abordați: stăpânu și femeia.
Femeia este portretizată ca slabă (opusul Olguțăi), melancolică (Monica), dornică de parvenire (Rodica și Adina), lacrimogena (mama lui Dănuț) creatoare de cămine (mama lui Mircea). Admit că această imagine a femeii este consistenta cu felul în care era privită în acea perioadă sper că lucrurile s-au schimbat în ultima sută de ani deși…
„Stăpânul”, „boierul”, „sluga”, sunt însă termeni care deși surprind perioada, sunt sigur că nu s-au schimbat. „Sluga” îi angajatul care trăiește de pe o lună pe alta crezând că de va trage mai tare va reuși. Înlocuiește lipsa de pământ de odinioară l, ce oferea tăranului stabilitate, cu lipsa unui cont de economii din ziua de i vei observa că nimic nuns-a schimbat. „Stăpânul” este acum angajatorul care a devdnit și mai netrebnic exploatând angajatul până la exterminare schimbânfu-l cu alt angajat fără nume. Nu mai există nici un „moș Gheorghe” sau „baba”, acum sunt doar angajați, roți ai unui distrăm ndiferent.
Cât îl privește pe „boier” acum doar i-am schimbat numele fiind un președinte de țară, partid, CEO, sau primar care știu eu ce îi mai bine căci sunt „sânge nobil”. Sânge nobil nu există ci doar tâlhari cu săbii mai mari și conturi mai grase și doar când vom înțelege asta. Doar împreună prin cooperare și compasiune rațională vom putea crește egali sub soare.
