Categorie: eseuri Page 1 of 3

Tocmai am avut un oaspete din Polonia, o fată de 18 ani care face HS așa că evident am profitat de situație pentru a afla mai multe despre sistemul lor educațional.

Se pare că odată cu COVID au descoperit că similar cu România legea spune cu sunt obligatorii 12 ani de școală dar nu obligă la prezența într-o clădire ci doar să fie înscriși undeva. Așa că un “băiat deștept” a creat o școală online unde se pit înscrie copii pentru a face HS. Interesant este că în Polonia școlile primesc o sumă fixă pentru fiecare elev indiferent dacă școala este fizică său online (se pare că șmecheria era în lege de mult dar nimeni nu s-.& prins până acum 4 ani când a fost înființată prima și pentru moment prima școală online/HS). 

Datorită acestei șmecherii legislative pentru elev școala online este ca și gratuită plătind doar o mică sumă lunară (dacă am înțeles corect 30€/lună. Însă din același motiv școală online/HS urmează aceeași programă cu școlile fizice avantajul fiind că poți să îți faci programul cum vrei și nu ai decât un test la sfârșitul semestrului (zero extemporale). Trebuind însă să respecte identic programa publică nu pot oferi nimic de interes și nu pot fi o școala specializată (școală sportivă sau de arte).

Și asta ar putea fi ok dacă nu ai o problemă cu programa standard până când auzi că recent datorită evoluție războiului din Ucraina guvernul polonez evaluează că în cadrul cursului de apărare pe care copii îl urmează începând cu clasa a 9-a vor să introducă folosirea de arme de foc ( se vor pregăti cu arme cu aer comprimat în poligon).

Acum nu știu ce ați face dar dacă ș în școala online/HS ai obligația de a trage cu un pistol atunci…
Cât privește corporatizarea educației cred că este cel puțin rău dat fiind că ia bani din sistemul public care și așa abia se descurcă lăsând omul de rând cu o educație și mai slabă…

Privesc această “foaie albă de hârtie” și este ușor ironic dat fiind că vreau să vorbesc despre privilegiul omului alb. Este o altă expresie care spune că nu vezi pădurea de copaci și tot așa cei mai mulți nu sunt conștienți de enormul privilegiu al faptului că sunt membri ai etniei majoritare (români), ai religiei majoritare (ortodoxi), ai culorii de piele majoritare (european), trăim în România unde avem garanția siguranței (poliția), păcii (NATO și UE) și garanția sănătății (asigurați).

Pe deoparte privim cu condescendență la romi care nu au nici etnia, nici religia și nici culoarea pielii potrivite, ca să nu mai vorbim de siguranța zilei de mâine, iar pe de altă parte credem că dacă noi am reușit înseamna că pot și alții, că dacă nu au reușit înseamnă că nu au tras de ajuns de tare, că sunt leneși și că le place să stea cu mâna întinsă.

Însă ce uităm este că dincolo de privilegiu, multă muncă și determinare este nevoie și de incredibil de mult noroc. Într-un sistem ierarhic posturi sunt finite dar drumuri prin care să ajungi la ele sunt infinite. Poate părea că ai ajuns unde ești doar prin determinare și multă muncă, dar deși acestea sunt reale ca totul să fie complet altfel e nevoie doar de un mic “ghinion”. Se putea ca în ziua de interviu să plouă, se putea ca la întâlnirea ea să nu ajungă și astfel să nu ai același statut sau ea să nu fie mama copiilor voștri, sau când ți-ai terminat de construit casa un incendiu întâmplător să îți năruie tot și să nu mai ai din ce să o pornești de la capăt.

Dar poate ești ca mine și toate planetele ți s-au aliniat și tot ce ți-ai putea dori ai obținut, și atunci te întrebi de ce tu și nu alții, de ce altora le lipsește și tu ai din belșug, de ce tu ai sprijinul familial și prietenii, curajul și încrederea în sine, banii și educația. Sper să te preocupe și să încerci să dai din preaplinul tău căci deși nu pare ai deja mai mult decât majoritatea, ai totul.

Poate că sunt naiv și poate că sufăr de sindromul salvatorului, dar dacă îi atunci acela să fie păcatul meu și cei ce nu au nimic să primească o bucată din mine, încredere de sine, optimism, perspectiva, suportul familial, resursele, cumpătarea, educația, norocul. Mie sigur mi-ar fi mai ușor să duc așa povară.

Sistemul economic actual și prin extensie societate, vede în antreprenoriat un ideal, sursa inovației și implicit a bunăstării economice și unul din atributele esențiale contemporane. Cumva ne face pe toți să ne simțim milionari în i nu ceea ce suntem, nesemnificativi pioni pe o enormă tablă de joc cu jucători și interese necunoscute.

Chiar dacă acesta este standardul nu mă pot implica în așa demers pe mitive de etica căci prin esență antreprenoriatul este un demers extractiv și exploatativ și nu unul aditiv și cooperativ.

Scopul oricărei activități economice este de a extrage ptofit și implicit antreprenorul este cel ce vrea să extragă mai mult profit fie exploatare mai intensă fie printr-o idee strălucită care mai târziu o va vinde scoțând profit. Însa nimeni vreodată nu a venit cu o idee cum poate îmbunătății viața omului ci a încer at să vândă ceva care să poată vinde ca îmbunătățind viața omului.

Când încerc să implementez proiecte nu mă gândesc niciodată la profitabulitatea lor ci la ce pot oferii și cum pot foace proiectul sustenabil astfel încât să îmi pot permite să îl repet. Pe deoparte este clar mentalitatea sindromului impostorului deși știu exact cine sunt și ce pot, însă când ideea este să dau mai departe ce știu, a cere bani sună ca și cum aș mânji ideea.

Probabil cineva ar spune că îi mentalitate de voluntar, și poate au dreptate motiv pentru care un ONG sub aripă nu sună rău deloc.

Odinioară însăși ideea de a ști să scri și să cirești era o raritate. Azi există cărți peste tot iar odată cu omniprezența cărtilor hârtia a devenit ieftină. Poți pretinde că este normal ca anumite practici ineficiente să dispară. Însă una este să dispară ceva ineficient și alta este să dispară dedicatia, pasiunea, implicarea.

Similar poți pretinde că este mai eficient un job la birou și o relație menținută prin social media însă așa cum social media te ține aproape cu ameni pe partra opusă a planetei te ține departe de oamenii aproape de tine, de relatii reale bazate pe emoții, empatie, căldură umană, zâmbete și atingeri.

O zi! Nu încă o zi! Toate sunt la fel fără rost. Un șirag necontenit de provocări care duc la absolut nimic. Te trezești, mergi și tragi ca un sclav și când te uiți pe card trebuie iarăși să alegi: mâncare, chirie, facturi. Și anul acesta în concediu o să stai acasă, poate văruiești balconul.

Vrei să scapi, dar unde? Este o mare închisoare. La noi salariu nu îi mare dar măcar ești printre ai tăi. De prinzi un post „dincolo” o să fi printre străini ce nu știu ce îi sarmaua și ia, și nu au jucat șotronul sau elasticul în copilărie. Dar orice ai alege ești închis o viată în mici cămăruțe fără soare pe care scrie „birou”.

Ai vrea să nu treacă iarna fără să vezi soarele, să nu treacă primăvara fără să vezi merii înflorind, să nu treacă vara fără să vezi berzele croncănind, fără să treacă toamna fără să vezi cerul încruntându-se. Ai vrea să simți pământul sub picioare, stropii ploii spălându-ți chipul, ai vrea să cânte adierea vântului pringre frunzele pădurii prin care te plimbi, ai vrea să respiri un aer curat și să bei o apă proaspătă de izvor. Ai vrea să spui „mulțumesc pentru o nouă zi” în fiecare dimineață, nerăbdător să încep o nouă aventură. Ai vrea să-ți vezi copiii crescând sănătoși și cu noi perspective iar tu să îmbătrânești frumos, depănând nepoților verzi și uscate.

Ști că știu că ști dar aparent trebuie spus: divorțează de oraș, iați cârpele și păpușile și mută-te în natură sau măcar într-un sat. Aștepți momentul potrivit când „toate” se vor alinia dar dacă începi cu „aștept” vei aștepta o viață. Viața însă din fericire nu este perfectă și nici decizia ta, tot ce trebuie să faci este să fii sincer: ce sunt dispus să „plătesc” pentru visele mele.

În urmă cu ani ți-aș fi spus să cumperi un teren și să construiești o casă, sau să iei o casă veche să o dregi în timp. Par detalii relevante căci nevoia de adăpost și securitate sunt esențiale vieții însă nu adresează sub nici o formă sustenabilitatea pe termen lung a alegerii. Să câștigi un ban, să pui pâine pe masă și să ai un minim de confort par esențiale, și le vei avea, dar ce vei face apoi? Cu cine vei socializa, cum vei educa copii, cum te vei doftorici, pe cine vei tocmi când vei avea nevoie de ajutor? Astăzi ești în floarea vârstei plin de putere și entuziasm, dar mâine, poimâine, la bătrânețe cine îți va fi alături cum te vei descurca?

În sat vei fi mereu doar o vinitură, unul neoțăran cu patalama de orășean care s-a împrietenit cu unul doi dar la nevoie de nădejde nu va fi nici unul. În natură te-ai descurcat o viață cu grădina, găinile și un câne, dar la bătrânețe cine va sparge lemnul, cine va căra merinde de la oraș, cine va drege acoperișul sau panourile solare? A întreba de teren sau casa veche este ca și cum te-ai gândi la glazură înainte să înveți cum să faci tortul. Important? n spui că nu, dar doar un detaliu.

Astăzi îți spun că alegerea este în altă parte, alegerea sustenabilă este o comunitate, și nu de oricare ci una intențională. De ce? Pentru că o comunitate internațională nu se formează din întâmplare ci prin implicarea activă a membrilor săi și toți sunteți la fel de nou-veniti. Alegând să faci parte dintr-o astfel de comunitate vei face parte din viața socială și vei ajunge să consideri pe toți prieteni, să te poți baza pe ei și ei pe tine la nevoie. Fiind o mare diversitate de vârste cei bătrâni vor putea împărtăși din experiența lor de viață și vor avea la nevoie alături pe cei tineri.

De veți decide împreună să cumpărați mai multe case în același sat la clacă se va repara mai iute un acoperiș, se vor pune lemnele de iarnă cu mai mare plăcere în șopron iar fiecare din pasiune se va pricepe la unele și va primii ajutorul pentru altele.
De veți alege să luați un teren și să construiți ceva relațiile se vor construi odată cu casele și spațiile comune. Veți putea să împărțiți spații comune precum o seră, bucătărie de vară sau spălătorie, unelte, mașini păstrând însă intimitatea și personalitatea vieților și spațiilor private.
Indiferent ce veți alege veți crește împreună și veți îmbătrâni împreună, veți accepta noi membri și îi veți vedea pe uni plecând, veți lua decizii împreună și vă veți bucura sau suferii pentru deciziile luate, veți avea lucruri împreună și lucruri separat, veți avea pe cineva la nădejde și veti fi nădejdea altora.

Scrisoare deschisă către ambasadele Israelului și Palestinei în România. Voci mici și multe vor aduce schimbare dacă grăiesc cu compasiune și încredere lacun altfel de viitor.

Indiferent cine ești – bătrân sau tânăr, palestinian sau israelian, creștin, evreu sau musulman – te-ai născut în brațele acestui conflict dintre două popoare, două religii, însă un singur teritoriu. Niciunul dintre voi nu a trăit înainte să existe disensiuni, ură, dezbinare; niciunul nu a avut ocazia să-l privească pe celălalt zâmbind, nu v-ați îmbrățișat niciodată și nu ați dansat niciodată împreună.

Unul poate menționa Țara Promisă, iar celălalt Nakba, unul poate menționa „the two state solution”, iar celălalt distrugerea inamicului, ambii vă puteți privi ca locuitorii de drept și pe celălalt ca terorist. S-a vărsat mult prea mult sânge. Nu este de ajuns? Nu este momentul să îngropați securea?

Au trecut zeci de ani, au murit sute de mii de oameni, milioane de gloanțe și rachete au zburat, și pentru ce? De nicio parte nimeni nu se simte fericit, nimeni nu este în siguranță și nu suntem mai aproape de a înceta această suferință umană.

Când ochii celor morți îi veți închide și țărână veți așterne peste trupurile lor, va mai ști cineva oare din ce tabără erau? Tabere nu există, suntem doar frați și surori, oameni sub același soare, o mare familie.

Au curs prea multe lacrimi de durere, au murit prea mulți nevinovați. Acceptați durerea de până acum și porniți pe drumul ce va aduce lacrimi de bucurie. „Ați pierdut dimineața, dar încă mai este amiaza” relației voastre. Nu o lăsați să se irosească!

Trăim într-o lume în care accesul la informație este un drept, însă calitatea informației și veridicitatea nu sunt. Cumva dacă cumpăr un aliment este obligatoriu să fie comestibil și să nu îmi facă rău, daca este o haină sau aparat să nu mă rănească, apa să nu fie toxică, automobilul să nu mă omoare iar casa să nu se prăbușească peste mine însă politicienii pot promite orice fără să fie trași la răspundere, pot să mintă, acuze fără să pățească nimic iar media poate dezinforma și aduce clare prejudicii societății și individului fără să le fie limitată activitatea.

Așa cum există ministerul sănătății care se ocupă să nu fiu afectat de doctori și medicamente, așa cum există ministerul apărării și de interne care se ocupă de securitatea mea fizică, așa cum există ministerul agriculturii care se ocupă ca ce pun pe masă să nu fie toxic, de ce nu ar exista și ministerul adevărului care să se ocupe ca informația furnizată să fie imparțială și nedistorsionată, să se ocupe ca politicienii să fie trași la răspundere când nu respectă ce spun și ca media să nu dezinformeze.

Acum poți aduce clar în discuție 1984 de George Orwell în care ministerul adevărului era o unealtă de opresiune a guvernului sau poți menționa dictaturi care controlează accesul la informație și dustorsionează narațiunea. Clar există exemple negative dar aceste exemple nu s-au născut în vid și nici din firea strâmbă și bolnavă a umanității, ci din abilitățile oratorice ale unei minorități care are ceva de câștigat din a ne învrăjbi și controla mințile căci își doresc puterea.

Este drept că există mai multe puncte de vedere și că probabil nici unul nu este ADEVĂRUL însa în momentul în care unul din punctele de vedere duce inevitabil la agresiune, exploatare, discriminare, colonialism, război, genocid, sigur acel punct de vedere este dezinformare și trebuie eliminat fiind la fel de toxic pentru mintea umană ca o otravă.

Ceea ce acum se întâmplă în Israel nu este decât o chestiune de proporție fată de ce s-a întâmplat în Gernania nazistă. Atunci evrei, romi și persoane cu handicap au fost persecutați și apoi omorâți în masă așa cum astăzi guvernul Israelian persecută și omoară palestiniei. Este genocid și apartheid în ambele cazuri și singurul motiv pentru care nu este prezentat astfel este pentru că nu este în interesul marilor puteri.

Putem fi ființe atât de frumoase când creăm literatură, când pictăm, când dansăm sau cântăm, dar dacă mâine o rasă de extratereștri ne-ar elimina crezând că suntem un virus al acestei planete nu m-ar mira deloc căci tot ce am creat sau putem crea nu pot echilibra atrocitățile comise.