Doi metri pătrați de liniște

Povești din copilărie – Vara la mare

Când eram mici mergeam cu părinții în concediu vara la mare. Era un loc tare fain căci era nisipul, valurile, soarele și umerii tatei de pe care putea sării.

Dacă auziseră ei pe atunci de UV nu știu dar porneam dimineața devreme spre plajă, pe la 11 ne retrăgeam în hotel probBil mâncam de prânz și dormeam apoi pe la ora 16 ieșeam din nou la plajă. Dacă ne-ai fi întrebat pe noi ne-am fi bălăcit mereu în apă și am fi construit cu nisip (aveam mai multe forme de plastic care împreună formau un vaporaș). Dar jucându-ne astfel ne-am fi ars pe spate așa că din când în când trebuia sa stăm cu burta la soare 5 minute. Învățasemn noi că asta înseamna 300 de secunde și deși nu știam să numărăm așa departe știam sa numărăm de la 290. Așa că părinții numărau numai ei știu cum și când erau pregătiți să ne elibereze începeau cu 290, 291,292… Noi continuam până la 300 tremurând de nerăbdare și când ajungeam la 300 săream direct în mare.

De o șchioapă fiind dacă nu puteam ati ge pământul cu picioarele ne î torceam dar uneori venea tata cu noi și mergeam în apă mai adâncă. Aici el se băga cu capul în apă, noi suiam cu picioarele pe umerii lui și ținându-ne cu mâinile de mâinile lui ne ridicam din apă și aatfel el devenea platforma noastră de sarituri. Era incredibul de plăcut și chirăituri și veselie ne înconjura. Adesea cred că mă certam cu Ioana de câte ori a sarit fiecare și a cui e rândul. Însa dincolo de un punct și tata era om și obosea așa că ieșeam cu toții la mal.

Îmi mai aduc aminte de saltelele de plajă care pe atunci erau de mare preț. Erau din cauciuc pânzat și cel mai adeseau aveau un petic doua. Ale noastre erau albastru cu roșu și alta roșu cu alb. Uneori stăteam pe plaje pe ele dar cel mai adesea erau folosite ca plute pe valurile mării.

Pe mama mi-o aduc aminte ca prezență dar nu cu vreo particularitate. Tata însă nu mi-l amintrsc prea mult ca prezență dar știu că purta barbă sau mustață și în unul din concedii s-a hotărât să își bărvierească complet fața. Nu a mai făcut-o apoi niciodată căci arăta ciudat atât pentru noi cât și pentru el, arăta ca o maimuță.

Viața la țară…

Câteodată despre viața mea povestesc. O carte deschisă sunt! De zâmbete uneori parte am. De o așa poveste unii oameni încântați sunt. Alteori de frunți încruntate parte am. O viață riscantă că duc unora li se pare. O viață cu neajunsuri și lipsuri că duc ei cred. Iar dacă problema unor copii mai punem, atunci lucrurile mai tare se complică. De aceea azi frunți descrețim. Soare afară este!

Momentul trăiește. Zile libere nu vei avea. Concediu nu vei avea. Dar nici sclavul cuiva nu vei fi. Dimineață de dimineață te vei trezi de animale grijă să ai. Dacă nu, lumina dimineții și ciripitul păsărelelor pe nesimțite te vor trezi. Atât cât ai nevoie vei munci, și vei munci atât cât ai nevoie. Rege pentru două săptămâni de concediu în insule exotice nu vei putea fi, dar vei fi un rege mai mic zi de zi.

Mereu o să greșești. Cu siguranță mai la nimic te pricepi. Și ce dacă? La început de la oraș bani mai ai ceva, care să îi folosești la nevoie. Dar cu timpul vei învăța la toate puțin să te pricepi și astfel pâine vei putea pune pe masă, casa uscată vei avea, cei dragi sănătoși vor fi.

Murdăria bună este. Cu cizma murdară de afară te vei întoarce și cu mătura adesea vei da. Copii în tărână se vor juca și ca porcii vor fi. După o zi de muncă, mizerie sub unghii vei avea. Haine de curat rar vei purta. Dar tărâna cu mândrie sub unghii și pe haine o vei purta. Medalia hărniciei tale ele sunt.

La birou capul adesea vei pleca. Scaun ergonomic nu vei avea. Nici tastatură. Spatele mereu îndoit îl vei avea. Măna aspră îți va fi. Dar în fața unui superior obtuz nu vei da socoteală. În fața rodului pământului și a animalelor tale te vei pleca. Apoi toamna când vine, de rodul munci tale te vei bucura. Poate…

Doctorul în curte este. Cu timpul la cine să apelezi vei învăța. Aerul curat, apa limpede de izvor, mâncarea sănătoasă și mișcarea, puternic te vor face. Un săculeț de sare, un sirop sau o tinctură, o linguriță de miere rareori nevoie vei avea.

De spectacolul naturii bucură-te.Televizor nu vei avea. De teatru doar la oraș vei avea parte. Păsări, găze, flori, copaci, an de an vor renaște într-un necontenit și mereu unic spectacol. Cu toanele ei de adolescentă mereu natura te va uimi și încânta.

Copii să aleagă vor putea. Când vei munci, cu ei vei munci. Când vei mânca, cu ei vei mânca. Când bolnavi vor fi cu ei alături vei fi. Când vor vrea să învețe cu tine și de la tine vor învăța. Întreaga fire, locul lor de joacă va fi și în largul lor oriunde se vor simți.

dumne-Zeul culturii

În 1954 într-o peşteră de la Marea Moartă, lângă Nag Hamadi, a fost descoperit un papirus, conținând un manuscris, ce ar putea să schimbe lumea. Acest text scris în aramaica veche, limba ce o vorbea Iisus, spune:

“ Sparge un lemn şi voi fi acolo,
Ridică o piatră şi mă vei găsi.
Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul tău,
Nu în clădiri de lemn sau piatră,
Ci in tine şi tot ceea ce eşti.”

De mic am fost dus la biserică fară a întelege de ce. Totuși dată fiind vârsta fragedă, eram curios si deschis la posibilități. Am respectat an de an Paștele și Crăciunul, ciocnind un ou și mergând la biserică, aprinzând o lumânare și încercând să completez atmosfera de familie. Însă oricât am încercat, toate pentru mine erau vorbe goale. Slujba nu doar că nu mă inspira, ci mă umplea de indiferență. Casa Domnului era doar o clădire, iar spiritul sacru al sărbatorilor era inexistent. Devenise un fel de ”sărbători fericite și poftă bună” cum spunea Răzvan Exarhu.
Apoi, în adolescență am avut o profesoară de religie a carei dragoste pentru Dumnezeu era extraordinară. Un om de o ținută exemplară și cu o credință sinceră. Dar deși această femeie m-a inspirat, și respectul era sincer, credința ei nu a reușit să mă atingă. Si totusi mergeam la biserică.
Așa că această ipocrizie și fals comportament trebuia să înceteze indiferent cum.

La începuturi, omul primitiv înțelegea foarte simplu lumea înconjurătoare. Așa că, ce fenomen nu înțelegea, punea în locu-i o zeitate. Zeul ploii, soarelui, nașterii, dragostei, morții, pareau atât de magici încât nu puteau fie socotite fenomene naturale. Pe măsură ce au început să cultive plante și să cunoască natura, au început să înțeleagă ce este ploaia, vântul, tunetul. Au descoperit că sunt fenomene naturale. Soarele și luna au încetat să le mai socotească zeități, devenind corpuri cerești. Apoi pământul nu mai era în centrul universului, ci doar o planetă din jurul soarelui.
Pe măsură ce zeii au fost detronați unul câte unul, omul politeu a devenit monoteu. Cei mulți au fost contrași întru-unul singur. Musulmanii îi spun Allah. Iudeii îi spun Dumnezeu. Budistilor le lipseste zeul, urmând învățăturile prealuminatului Buddha. Creștinii îi spun Dumnezeu.

Ce am înțeles eu? Că pe măsură ce lumea evoluează omul renunță la zei. Din douazeci au ajuns la zece, din zece au ajuns la UNUL. Ce am înțeles este ca omul adaugă și folosește Zeul doar atâta timp cât lipsește explicația.
Am înțeles că Zeul este o alegere pe care omul o face pentru că îi lipseste explicația; pentru ca are nevoie de un sens, de o direcție; pentru că are nevoie de o explicație, de un prieten, de un sprijin. Are nevoie să știe că acolo sus, undeva, există un motiv. Pentru că are nevoie să mulțumească cuiva la bine, și să blameze pe cineva la greu.
Am înțeles că Zeul este o poveste inventată pentru a ține omul în frâu, și nu neapărat pentru a-l controla, ci pentru a-l îndruma. Este un sprijin pentru a-i păstra luciditatea.

Concluzia a fost că pentru mine, Dumnezeu NU EXISTĂ. Și nu pentru că este doar un concept filosofic inventat și menținut de biserică. Am înțeles că un sistem de valori nu trebuie să-l atașez neapărat unui autor atâta vreme cât încerc să îl respect. Am inteles că a mea conștiință este la fel de bună ca a oricărui altuia dintre noi, atâta vreme cat o ascult.

Am înțeles că pentru a merge înainte și pentru a fi vertical, nu trebuie să mă închin într-o clădire de lemn sau piatră, ci trebuie să ascult ce este în mine, in sufletul meu, în mintea mea și în întreaga mea ființă.

Textul de mai sus l-am scris în timpul facultăţii undeva prin anul 5(2005) pentru un curs de spaţiu sacru. Cele de mai sus sunt ceea ce simt, nu ceea ce cred.

Page 15 of 15

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén