Adopția este un proiect ce îl am de ceva ani și pe care îl voi implementa cât mai curând. Una dintre întrebăripe pe care mi le-am pus este „de ce”, căci nu vreau să fie din egoism și nici din altruism, nu vreau să fie din teama de singurătate și nici din sindromul salvatorului, vreau să fie…
Și iaca dai peste un scurt metraj care reușește să elimine câteva obțiuni prin exagerare și ridicol. Filmul a rezonat cu mine pentru că relativ recent cred că am ajuns la un răspuns.
Aș vrea să adopt pentru că ceea ce am și sunt vreau să dau mai departe. Nu mă refer la bani, cunoștințe sau experiență ci la liniștea sufletească că ești pe drumul potrivit. Unii caută o viață întregă echilibrul interior. Lăsând la o parte egoismul acestui obiectiv odată ce ai găsit ce căutai nu vei mai face nimic, nu vei mai schimba nimic în viața ta, vei fi static, căci nu vrei să dezechilibrezi echilibrul pe care l-ai căutat atât, vei fi ca și mort. A-ți găsi calea însă este motivul pentru care de îi soare sau plouă, de dansezi sau dai cu sapa, de citești o carte sau te zbați să faci ceva să meargă, ști că ești pe drumup cel bun, ști că ești acasă. Iar această opțiune de a-și găsi calea, de a fi acasă în orice faci, copiilor dați spre adopție le-a fost răpit.
