Doi metri pătrați de liniște

Care este rețeta pentru un film bun? Optimism, romantism, muzică bună și actori adorabili. Ideea de bază este cam trasă de păr dar crează cadrul perfect pentru ca povestea să stea în picioare. Muzica celor de la The Beatles sună excelent din vocea indianului iar ea aduce o tensiune romantică și un joc superb. Este clar un film ușor și haios fără mare însemnătate filosifică, dar este o gură de aer proaspăt vesel și colorat în această lume în care prea des se întâmplă lucruri negative.

Nu încape îndoială că orice boală care poate afecta capacitatea cognitivă a unei persoane este absolut îngrozitor. Totuși și sărăcia este. Smilar va fi mai ușor pentru cel cu Alzheimer să facă față dacă va avea alături familie cum va fi pentru cel sărac ce are familie.

Gabor Mathe spunea că traumă nu este ceea ce ți se întâmplă ci felul în care tu percepi situația. Mă întreb cum ar fi fost povestea dacă eroina nu avea un soț și o familie care să o susțina, dacă nu ar fi avut educația care să îi permită să înțeleagă cu ce va da piept, dacă nu ar fi avut siguranța unei locuințe și a unui venit. Este ușor sa spu „ce greu este” cand ai detoate, dar ce poți să mai spui când nu ai mai nimic?

Văzusem filmul de mult în perioada mea cu animații însa nu îmi aduceam aminte cât de stranie este povestea și implicit stilul de animație. Este o poveste stranie despre a reuși să apreciem frunzișul dn jurul nostru înainte de a fi prea târziu, dar și despre indiferența părinților față de propriul copil și trauma respingerii și abandonului ce survin unei astfel de atitudini.

Acum am revenit la animație descoperind că este după o carte scrisă de autorul cărții „American gods”. Așa că acum e rândul cărții.

Nu aș putea spune că filmul m-a impresionat însă cred că parte din poveste este despre aroganță și prostie iar parte dij film este doar propagandă antichineză.

Personajul principal are o nevoie de afirmare care îl duce la negarea copilului nenăscut dar și la refuzul unei culturi care îl adoptă. Era în tibet ca un prieten a lui Dalai Lama, ceea ce înseamnă că avea orice ușă deschisă însă nu doar că trăiește în trecut ceea ce îl împiedică să aibă o familie tradițională, ceea ce pare să fie obiectivul filmului, dar dorește sa lege o relație cu o ființa de care îl leagă o celulă și un refuz.

Pe de altă parte deși revoluția Chineză a fost, și este, un episod trist al Tibetului cred că intenționat se insistă pe China, și acțiunile reprezentanților săi, nu pentru a reprezenta istoria ci pentru a puncta încă o dată cât de grreșită îi calea comunistă.

Cât privește cu adevărat cultura Tibetului în afară de sunetul hornurilor și câteva remarci ale pușiului nu descoperim mare lucru, poate doar caracterul putred al unui oarecare funcționar.

Îi o vorbă românească care spune că „răzbunarea îi mama prostului”. Dacă mergând pe stradă cu bucicleta te-am stropit din greșeală îi clar prostesc să te stropesc și eu pe tine. Dacă într-un accident auto mi-ai omorât pe cineva drag aș zice că tot o prostie este să mă răzbun căci nu va aduce din morți persoana dragă. Dar unde tragi linia când răzbunarea este o prostie și răzbunarea care devine justificată dar necesara?

Acest film explorează acest concept al răzbunării din perspectiva unui deținut nu doar torturat ci torturat de un guvern totalitar responsabil de genocid asupra propriului popor, responsabil de acte de violență și teroare greu de imaginat. Și astfel răzbunarea acestui individ, cunoscut doar ca „V” este poate nu un act de răzbunare ci un act de dreptate, de readucere la echilibru, un act de încurajare a poporului să își recapete puterea de drept, naturală, căci așa cum spunea și „v” nu poporului ar trebui să îi fie frică de guvern ci guvernului ar treblui să îi fie frică de oameni căci starea naturală și firească a lucrurilor este că guvernul este ales de popor și astfel guvernul trebuie să răspundă în fața sa, în fața poporului.

Poate că tocmai aici este problema. Suntem prea diplomați, prea creștini, prea întorcem obrazul celălalt cu credința că totul va ieși la socoteală la final. Însă guvernele devin tot mai naționaliste și naziste dând vina pe cei „altfel” în loc să își asume responsabilitatea propriilor fapte, pun tot mai mult în cârca muncitorului, ne exploatează prin manageri și permit corporațiilor să își facă de cap în timp ce cei puțini,miliardarii lumii sunt tot mai bogați iar mediul și cei săraci au tot mai mult de suferit.